Realitatea virtuală

Realitatea virtuală este o tehnologie relativ nouă, cu ajutorul căreia putem pătrunde în lumi nevăzute, create de calculatoare, şi putem chiar să influenţăm această lume ireala. Universul visat este adus la viaţă prin grafica deosebită, imagini video şi sunet stereo.
Posibilităţile aplicării realităţii virtuale sunt nelimitate. Ea apare peste tot, începând cu jocurile de-a războiul sau pregătirea chirurgilor şi până la instruirea piloţilor de avion în condiţii de siguranţă. Ca dimensiuni, aceste “lumi” mecanice pot avea mărimi cosmice, sau pot fi mărunte, ca lumea atomilor şi a moleculelor.
Ideea de bază a realităţi virtuale s-a născut în anii 1930, când cercetătorii au creat un simulator de avion pentru piloţi. Au încercat să provoace cât mai convingator în piloţi senzaţia că se află la bordul unui avion adevărat. Filmul rulat în faţa piloţilor a accentuat şi mai mult impresia de real. 
În 1965, americanul Ivan Sutherland a venit cu o idee, pe care a publicat-o în scrierea sa intitulată “Ultimate Display”. Şi-a imaginat o lume virtuală personală, portabilă, un aparat format dintr-un mic televizor, pe lângă care a proiectat un ecran portabil sub forma unei căşti.
Echipamentul pentru realitatea virtuală a devenit complet odată cu introducerea mănuşilor. La începutul anilor ‘80 s-au creat asemenea mănuşi, dar varianta actuală, modernă a luat naştere abia în 1986. Atunci a fost proiectat noul model de către un proiectant de jocuri video, pe nume Jaron Lanier. Din acel moment casca şi mănuşa au devenit indispensabile.Numele de “realitate virtuală” a fost dat Lanier.
Realitatea virtuală are trei tipuri de baza. Probabil primul este cel mai cunoscut. Acesta constă dintr-o cască prevazută cu ecrane de televizor şi căştii de sunet, respectiv o mănuşă. 
Casca şi mănuşa se ataşează de un caculator care a fost programat pentru diferite efecte de sunet sau grafică, în funcţie de scopul utilizării. Dacă întregul sistem este destinat inginerilor proiectanţi sau constructori, atunci printre imaginile programate apar în special peisaje şi clădiri. Imaginile necesare vor apărea apoi în cască, pe micile ecrane, care vor sta într-un anumit unghi, care va determina farmarea unei imagini tridimensionale în creierul uman.
Casca şi mănuşa sunt prevăzute cu senzori. Prin aceştia, calculatorul este informat asupra mişcărilor capului şi mâinilor. Dacă privim în jur sau ne întoarcem în spate, computerul va calcula imediat imginea pe care o vedem din acel unghi, din centrul imaginii. Toate acestea se produc în timp real. Cu ajutorul mănuşilor putem apuca obiecte virtuale, le putem ridica şi chiar le putem simţi, putem modifica mediul virtual.
Al doilea tip al realităţii virtuale utilizează camere de luat vederi, pentru a urmări imginea utilizatorului în lumea virtuală În această lume putem deasemenea apuca sau muta obiecte. 
Aceste sisteme de realitate virtuală dau posibilitatea prezenţei mai multor participanţi.
Al treilea tip de VR proiectează o imagine tridimensională pe un ecran mare, cu suprafaţă curbată. Aceasta crează impresia că utilizatorul face parte din lumea virtuală. Această impresie poate fi accentuată prin folosirea unor ochelari tridimensionali.
În 1991 a aparut un joc pe calculator, numit Dactyl Nightamare. Acesta a fost primul dintre cele la care puteau participa concomitent doi jucători, puteau alerga unul după celălalt, şi se puteau “împuşca”.
Dar acesta a fost numai începutul. Odată cu dezvoltarea tehnologiei VR, au apărut unul după celălalt, aşa numitele parcuri de distracţie computerizate. În acestea există mai multe lumi virtuale diferite, utilizatorii, jucătorii pot participa deci în mai multe feluri de jocuri de aventură, imaginaţia lor fiind “ameţită” de sunete distorsionate electronic.
Însă VR este şi aşa foarte util pentru umanitate. Să ne gândim de exemplu la cei cu handicap fizic, care pe acestă cale pot participa la activităţi sociale inaccesibile pentru ei până atunci. VR le poate oferi chiar şi senzaţia miscării libere.