În căutarea genei care determină inteligenţa

(comentariu inspirat din emisiunea "Natural-born genius?") 
Odată ce noi, oamenii, am aflat că informaţia cu privire la caracteristicile fizice şi psihice ale organismului se găsesc stocate în interiorul corpului, într-o celulă numită ADN, şi mai mult, că aceste însuşiri se moştenesc de la părinţi, s-a născut şi întrebarea dacă ele pot fi cumva influenţate. Cu alte cuvinte, se pune problema dacă acea combinaţie a genelor părinţilor poate fi dictată, sau măcar influenţată, astfel încât să se obţină o combinaţie fericită a celor cu efecte pozitive. Răspunsul încă nu se ştie cu exactitate. Există dovezi pro şi contra. Cea mai mare problemă în acest caz se referă la faptul că a fost deocamdată imposibil să se identifice exact vreo legătură cauzală de forma: gena X determină caracteristica Y. Totuşi, câţiva oameni de ştiinţă au pornit tocmai în căutarea genei care determină inteligenţa, adică IQ-ul noului născut. Cercetările s-au desfăţurat în paralel în SUA şi în Anglia, şi s-au efectuat asupra cromozomului 6, unul dintre cei mai bine cunoscuţi de către specialişti. 
Mai întâi s-a pus problema dacă inteligenţa se mosteneste sau nu. Cercetătorii au încercat, statistic, să descopere o legătură între inteligenţa părinţilor şi cea a copiilor. Această abordare nu a adus rezultatul "dorit". Ar fi fost prea frumos, ca printr-o simplă corelaţie statistică să se explice un lucru atât de complex. Mai departe s-a efectuat un studiu mai atent asupra unor copii de grădiniţă, pentru a se încerca descoperirea unor "aptitudini" ce se manifestă chiar de la început. Relevanţa testului este cu atât mai mare cu cât nu s-au mai folosit teste "clasice" pentru determinarea IQ-ului (de genul celor care se folosesc pentru recruţi în armată). Copiii au fost lăsaţi să se joace cu jucării special selectate. Diferenţele au fost într-adevăr uimitoare. Pe când un copil s-a dovedit deosebit de pasionat de dinozauri, memorând numele acestora (extrem de lungi şi dificil de ţinut minte), altul nu s-a dezlipit de jucăriile gen lego. 
Deşi ceea ce am învăţat la scoală era oarecum clar (există gene dominante, gene care se pot moşteni doar de la mamă, altele doar de la tată), acest studiu spune altceva. Genele se pot asemăna cu un pachet de cărţi de joc pe care le amesteci. Apoi le împarţi în două şi rezultă două combinaţii diferite. Poţi avea într-o parte doar aşii, iar în cealaltă numai cărţi mici sau poţi avea două combinaţii echilibrate. La fel şi cu copii: aceeaşi familie poate avea doi copii cu trăsături asemănătoare, dar poate avea şi un "geniu" alături de un copil mai puţin inteligent.
Gemenii confirmă acest fapt. Cei aşa-zişi identici (uşor de recunoscut după înfăţişare) împart acelaşi ADN, deci au aproape aceleaşi aptitudini intelectuale, pe când cei neidentici pot să aibă aptitudini fizice şi intelectuale net diferite.Chiar dacă aceste afirmaţii sunt destul de categorice, se pare că studiul a mai dezvăluit un adevăr: mediul în care copii cresc îşi pune amprenta categoric asupra aptitudinilor la maturitate. De exemplu, un copil care se naşte cu aptitudini intelectuale bune (identificate cu ajutorul testelor mult controversate) pot să piardă acest avantaj dacă nu sunt stimulaţi să-l folosească. E lesne de înteles că este valabil, în linii mari, şi invers. Cu alte cuvinte părinţii au un rol determinant în viitorul unui copil, dar nu doar prin însuşirile ce i le transmit prin intermediul genelor, ci şi prin educaţia "primară" pe care o oferă acestora. Un exemplu mai uşor de înţeles este rezultatul unui studiu care a găsit o relaţie de genul: copii ce provin din familii destrămate, vor avea şi ei dificultăţi în a întemeia o familie sănătoasă.
Cercetătorii au luat mostre de sânge, în vederea prelevării de ADN, de la copii consideraţi super dotaţi şi le-au comparat cu mostre de la cei consideraţi de nivel mediu. După cum am spus, studiul s-a efectuat asupra cromozomului 6, urmărindu-se intensitatea unei anumite gene sau a unui grup de gene. Ceea ce ei declară că au descoperit, este faptul că inteligenţa noului născut depinde de prezenţa sau absenţa unor gene. 
Ştiinşific vorbind, studiul a fost un succes. 
După cum unii oameni sunt marginalizaţi datorită înfăţişării, e foarte probabil ca ei să fie excluşi datorită informaţiei pe care această genă o oferă. Iar în condiţiile în care ADN-ul este conţinut chiar şi în firul de păr, nu va fi dificil pentru cei din jur, într-un viitor probabil, să afle conţinutul genetic al persoanei cu care au de-a face. În această situaţie, oricât de ştiinţifice ar fi datele, judecarea unei persoane în acest fel este subiectivă.
S-a observat că studiile pentru determinarea coeficientului de inteligenţă nu sunt exhaustive. Persoane cu rezultate superioare la aceste studii au dificultăţi în a dovedi practic aptitudinile superioare, pe când alţii au rezultate mult mai bune în viaţa de zi cu zi decât le-au fost diagnosticat prin testare. Chiar dacă în SUA este „la modă” să plăteşti pentru a fi testat cu diferite astfel de teste (în speranţa obţinerii unei slujbe bine plătite, rezultatele se includ în CV), ele nu oferă garanţia valabilităţii practice. Un reprezentant al armatei susţine că de fapt testele, aşa cum sugerează şi cercetătorii, relevă doar potenţialul unei persoane, iar pe ei asta îi interesează. Ne este oferit ca exemplu un recrut care nu avea prea multă pregătire scolară, dar care a obţinut un punctaj mare la test, iar acum se ocupă de cea mai sofisticată aparatură de luptă. Un alt reprezentant avizat, de data aceasta al sistemului educaţional din SUA, susţine că testele sunt necesare la copii pentru a-i trata diferenţiat şi a le oferi şansa să se manifeste în concordanţă cu potenţialul lor, însă psihologii nu sunt deloc de acord cu acest lucru. Ei aduc în vedere faptul că un „geniu” într-o clasă de elevi are rolul de a-i încuraja pe ceilalţi să-şi îmbunătăţească aptitudinile, fiind în acest fel un factor pozitiv. Copii care sunt declaraţi inferiori din acest punct de vedere nu mai au şansa să recupereze presupusa diferenţă. Pe de altă parte copii consideraţi superdotaţi susţin faptul că ei sunt forţaţi tot timpul să fie în frunte. Odată ce li se atribuie această etichetă de „geniu”, ei trebuie mereu să fie mai buni decât ceilalţi. Acest lucru duce la oboseală intelectuală, stres şi chiar la marginalizare socială. 
După cum se poate vedea, problema nu e atât de simplă pe cât se credea. 
În schimb, profesorii de muzică susţin faptul că aproape oricine poate obţine performanţe bune în muzică, atâta timp cât doreşte cu adevărat acest lucru şi exersează foarte mult. Mai pe scurt: e nevoie de 1% talent şi 99% muncă. Desigur că există persoane care nu au nici măcar cele mai elementare aptitudini către acest domeniu, dar se susţine faptul că majoritatea (cel putin 80%) ar fi capabili de performanţe de apreciat. Chiar dacă nu vă veţi apuca de cântat, gânditi-vă la faptul că puteţi avea aptitudini nebănuite care nu le-aţi descoperit, probabil fiindcă încă nu aţi avut ocazia să le folosiţi. 
Cine ştie... poate în voi zace un mare campion sportiv, sau un mare artist, sau...