Se afișează postările cu eticheta gena. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta gena. Afișați toate postările

Mostenirea Reginei Victoria

Domnind mai bine de 63 de ani asupra Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei - din 1837 pana in 1901, fiind imparateasa Indiilor - din 1877 pana in 1901 si stapana celor 28 de colonii britanice, Regina Victoria a avut cea mai lunga domnie a unui monarh britanic. In perioada victoriana Imperiul Britanic a cunoscut o dezvoltare impresioanta, ajungand in culmea Revolutiei industriale, trecand prin importante schimbari sociale, economice si tehnologice, devenind astfel una dintre cele mai mari puteri din Europa.
Pe plan international, Regina Victoria si-a manifestat influenta nu atat prin importanta pe care o castigase Anglia, cat, mai ales, prin legaturile de familie pe care le avea cu majoritatea familiilor regale din Europa. Mostenitorii sai, 9 copii si 14 nepoti, au ajuns prin alianta in cele mai puternice familii regale ale Europei, astfel Victoria castigandu-si porecla de "bunica a Europei". Si tot astfel, s-a raspandit printre familiile regale europene mostenirea genetica a reginei - hemofilia. Haideti sa urmarim pas cu pas urmele lasate de aceasta boala regala si sa vedem ce rol ii acorda unii ca ar fi jucat in schimbarea istoriei.

Inceputurile bolii in familia regala

Se pare ca Victoria a fost prima din familie care a purtat aceasta boala. Insa modul in care a primit-o ramane controversat pana astazi. Exista trei variante pentru explicarea originii hemofiliei in codul genetic al reginei Victoria: s-ar fi putut produce o mutatie in codul genetic al tatalui reginei, ducele de Kent (aceasta fiind si cea mai raspandita teorie); regina Victoria nu fusese fiica Ducelui de Kent, ci tatal biologic ar fi fost secretarul mamei sale, Sir John Conroy, de la care se presupune ca ar fi mostenit boala (aceasta teorie, nefondata, face obiectul cartii lui D.M. Potts - Gena Reginei Victoria) sau ar fi putut proveni pe linia genetica a mamei sale.

Cum se transmite hemofilia

Hemofilia este o boala ereditara, care consta intr-o predispoziţie spre hemoragie, cauzata de prelungirea timpului de coagulare a sangelui. Boala este transmisa de catre parinti atat baietilor cat si fetelor. Insa femeile sunt doar purtatoarele bolii. Numai barbatii sufera de hemofilie. Boala se manifesta din primii ani de viata ai copilului. Cand acesta invata sa mearga, orice cazatura minora ii va produce rani si sangerari.
Cu cat copilul inainteaza in varsta, cu atat pielea se sensibilizeaza, sangerarile devin mai dese, intervenind si hemoragii profunde ale muschilor, cauzandu-i dureri severe. Gena hemofila poate fi transmisa generatii de-a lungul de catre femei, fara ca acestea sa manifeste vreun simptom al bolii. Insa la nasterea unui baiat, boala va iesi la suprafata.

Boala reginei, raspunzatoare pentru revolutia din Rusia si Spania

Alix, una dintre nepoatele reginei Victoria, s-a casatroit cu tarul Nicolae al II-lea al Rusiei, devenind imparateasa Alexandra Feodorovna. In primii 10 ani de casatorie, tarina a nascut patru fete Olga, Tatiana, Maria si Anastasia, despre care nu se poate sti daca au fost sau nu purtatoarele bolii. In 1904, s-a nascut mult-asteptatul mostenitor, tareviciul Alexei. Insa acesta suferea de hemofilie. Si din acest moment se spune ca boala a schimbat istoria Rusiei.
Innebunita de durerea pe care fiul sau o avea la fiecare criza hemofilica si simtindu-se vinovata pentru transmiterea bolii catre copilul sau, Alexandra si-a gasit ultima speranta in Rasputin, calugarul nebun care a jucat un rol minor, dar spectaculos, in prabusirea dinastiei Romanov. Unii spun ca daca nu ar fi fost regina Victoria, Alexei nu ar fi fost hemofilic si astfel nu ar fi existat revolutia rusa, pentru ca nu ar fi existat Rasputin.
Victoria Eugenia, nepoata reginei Victoria, a ajuns la curtea Spaniei, casatorindu-se cu regele Alfonso XIII al Spaniei. Era purtatoare a bolii si astfel a adus gena hemofila in familia regala spaniola. Cei doi fii ai sai, Alfonso, mostenitorul tronului si Gonzalo au suferit de pe urma bolii. Boala mostenitorului tronului a slabit influenta pe care monarhia o avea in Spania. Cercurile antibritanice sustineau ca defectul genetic al reginei britanice a facut ca sangele albastru al roialitatii spaniole sa se pateze.
Multi dintre spanioli au inceput sa creada povestile care circulau, conform carora in fiecare zi un tanar soldat era sacrificat pentru ca sangele sau proaspat sa ii tina in viata pe cei doi fii hemofili ai regelui. Se crede ca gena hemofila transmisa de Victoria Eugenia fiilor ei a fost cea care a discreditat familia regala, fiind unul dintre factorii care a dus la Razboiul Civil spaniol.
In afara de cazurile de mai sus, alti sase mostenitori ai reginei Victoria s-au casatorit cu membri ai familiilor regale ale Europei, si unul dintre ei, printesa Loiuse, a devenit sotia primului guvernator al Canadei. In prezent, monarhii europeni cu radacini in arborele genealogic al reginei Victoria sunt: regina Marii Britanii, regele Norvegiei, regele Suediei, regina Danemarcei, regele Spaniei, regele Hellenes si regele Romaniei. Nu se stie daca linia hemofila a reginei se mai pastreaza sau nu in vreuna dintre aceste familii regale. Dar este posibil ca oricand sa iasa din nou la suprafata.

În căutarea genei care determină inteligenţa


(comentariu inspirat din emisiunea "Natural-born genius?") 
Odată ce noi, oamenii, am aflat că informaţia cu privire la caracteristicile fizice şi psihice ale organismului se găsesc stocate în interiorul corpului, într-o celulă numită ADN, şi mai mult, că aceste însuşiri se moştenesc de la părinţi, s-a născut şi întrebarea dacă ele pot fi cumva influenţate. Cu alte cuvinte, se pune problema dacă acea combinaţie a genelor părinţilor poate fi dictată, sau măcar influenţată, astfel încât să se obţină o combinaţie fericită a celor cu efecte pozitive. Răspunsul încă nu se ştie cu exactitate. Există dovezi pro şi contra. Cea mai mare problemă în acest caz se referă la faptul că a fost deocamdată imposibil să se identifice exact vreo legătură cauzală de forma: gena X determină caracteristica Y. Totuşi, câţiva oameni de ştiinţă au pornit tocmai în căutarea genei care determină inteligenţa, adică IQ-ul noului născut. Cercetările s-au desfăţurat în paralel în SUA şi în Anglia, şi s-au efectuat asupra cromozomului 6, unul dintre cei mai bine cunoscuţi de către specialişti. 
Mai întâi s-a pus problema dacă inteligenţa se mosteneste sau nu. Cercetătorii au încercat, statistic, să descopere o legătură între inteligenţa părinţilor şi cea a copiilor. Această abordare nu a adus rezultatul "dorit". Ar fi fost prea frumos, ca printr-o simplă corelaţie statistică să se explice un lucru atât de complex. Mai departe s-a efectuat un studiu mai atent asupra unor copii de grădiniţă, pentru a se încerca descoperirea unor "aptitudini" ce se manifestă chiar de la început. Relevanţa testului este cu atât mai mare cu cât nu s-au mai folosit teste "clasice" pentru determinarea IQ-ului (de genul celor care se folosesc pentru recruţi în armată). Copiii au fost lăsaţi să se joace cu jucării special selectate. Diferenţele au fost într-adevăr uimitoare. Pe când un copil s-a dovedit deosebit de pasionat de dinozauri, memorând numele acestora (extrem de lungi şi dificil de ţinut minte), altul nu s-a dezlipit de jucăriile gen lego. 
Deşi ceea ce am învăţat la scoală era oarecum clar (există gene dominante, gene care se pot moşteni doar de la mamă, altele doar de la tată), acest studiu spune altceva. Genele se pot asemăna cu un pachet de cărţi de joc pe care le amesteci. Apoi le împarţi în două şi rezultă două combinaţii diferite. Poţi avea într-o parte doar aşii, iar în cealaltă numai cărţi mici sau poţi avea două combinaţii echilibrate. La fel şi cu copii: aceeaşi familie poate avea doi copii cu trăsături asemănătoare, dar poate avea şi un "geniu" alături de un copil mai puţin inteligent.
Gemenii confirmă acest fapt. Cei aşa-zişi identici (uşor de recunoscut după înfăţişare) împart acelaşi ADN, deci au aproape aceleaşi aptitudini intelectuale, pe când cei neidentici pot să aibă aptitudini fizice şi intelectuale net diferite.Chiar dacă aceste afirmaţii sunt destul de categorice, se pare că studiul a mai dezvăluit un adevăr: mediul în care copii cresc îşi pune amprenta categoric asupra aptitudinilor la maturitate. De exemplu, un copil care se naşte cu aptitudini intelectuale bune (identificate cu ajutorul testelor mult controversate) pot să piardă acest avantaj dacă nu sunt stimulaţi să-l folosească. E lesne de înteles că este valabil, în linii mari, şi invers. Cu alte cuvinte părinţii au un rol determinant în viitorul unui copil, dar nu doar prin însuşirile ce i le transmit prin intermediul genelor, ci şi prin educaţia "primară" pe care o oferă acestora. Un exemplu mai uşor de înţeles este rezultatul unui studiu care a găsit o relaţie de genul: copii ce provin din familii destrămate, vor avea şi ei dificultăţi în a întemeia o familie sănătoasă.
Cercetătorii au luat mostre de sânge, în vederea prelevării de ADN, de la copii consideraţi super dotaţi şi le-au comparat cu mostre de la cei consideraţi de nivel mediu. După cum am spus, studiul s-a efectuat asupra cromozomului 6, urmărindu-se intensitatea unei anumite gene sau a unui grup de gene. Ceea ce ei declară că au descoperit, este faptul că inteligenţa noului născut depinde de prezenţa sau absenţa unor gene. 
Ştiinşific vorbind, studiul a fost un succes. 
După cum unii oameni sunt marginalizaţi datorită înfăţişării, e foarte probabil ca ei să fie excluşi datorită informaţiei pe care această genă o oferă. Iar în condiţiile în care ADN-ul este conţinut chiar şi în firul de păr, nu va fi dificil pentru cei din jur, într-un viitor probabil, să afle conţinutul genetic al persoanei cu care au de-a face. În această situaţie, oricât de ştiinţifice ar fi datele, judecarea unei persoane în acest fel este subiectivă.
S-a observat că studiile pentru determinarea coeficientului de inteligenţă nu sunt exhaustive. Persoane cu rezultate superioare la aceste studii au dificultăţi în a dovedi practic aptitudinile superioare, pe când alţii au rezultate mult mai bune în viaţa de zi cu zi decât le-au fost diagnosticat prin testare. Chiar dacă în SUA este „la modă” să plăteşti pentru a fi testat cu diferite astfel de teste (în speranţa obţinerii unei slujbe bine plătite, rezultatele se includ în CV), ele nu oferă garanţia valabilităţii practice. Un reprezentant al armatei susţine că de fapt testele, aşa cum sugerează şi cercetătorii, relevă doar potenţialul unei persoane, iar pe ei asta îi interesează. Ne este oferit ca exemplu un recrut care nu avea prea multă pregătire scolară, dar care a obţinut un punctaj mare la test, iar acum se ocupă de cea mai sofisticată aparatură de luptă. Un alt reprezentant avizat, de data aceasta al sistemului educaţional din SUA, susţine că testele sunt necesare la copii pentru a-i trata diferenţiat şi a le oferi şansa să se manifeste în concordanţă cu potenţialul lor, însă psihologii nu sunt deloc de acord cu acest lucru. Ei aduc în vedere faptul că un „geniu” într-o clasă de elevi are rolul de a-i încuraja pe ceilalţi să-şi îmbunătăţească aptitudinile, fiind în acest fel un factor pozitiv. Copii care sunt declaraţi inferiori din acest punct de vedere nu mai au şansa să recupereze presupusa diferenţă. Pe de altă parte copii consideraţi superdotaţi susţin faptul că ei sunt forţaţi tot timpul să fie în frunte. Odată ce li se atribuie această etichetă de „geniu”, ei trebuie mereu să fie mai buni decât ceilalţi. Acest lucru duce la oboseală intelectuală, stres şi chiar la marginalizare socială. 
După cum se poate vedea, problema nu e atât de simplă pe cât se credea. 
În schimb, profesorii de muzică susţin faptul că aproape oricine poate obţine performanţe bune în muzică, atâta timp cât doreşte cu adevărat acest lucru şi exersează foarte mult. Mai pe scurt: e nevoie de 1% talent şi 99% muncă. Desigur că există persoane care nu au nici măcar cele mai elementare aptitudini către acest domeniu, dar se susţine faptul că majoritatea (cel putin 80%) ar fi capabili de performanţe de apreciat. Chiar dacă nu vă veţi apuca de cântat, gânditi-vă la faptul că puteţi avea aptitudini nebănuite care nu le-aţi descoperit, probabil fiindcă încă nu aţi avut ocazia să le folosiţi. 
Cine ştie... poate în voi zace un mare campion sportiv, sau un mare artist, sau...